Oare de ce muncim? Initial, aceasta stradanie era menita a asigura un minimum de confort unui individ si familiei sale. In timp, s-a constatat ca omul ar putea face ceva care sa fie util si altora. Asa au aparut meseriile… Astazi insa, fenomenul a luat proportii epidemice: multi oameni au devenit sclavii propriei slujbe. De ce? Pentru ca trebuie sa-si castige existenta, pentru ca au obligatii financiare pe care nu le pot onora dintr-un venit mic, pentru ca vor sa se afirme, pentru ca un job cu un salariu bun e greu de gasit (si de pastrat!) sau pentru ca altceva nu mai stiu sa faca.

Pretul platit este, de cele mai multe ori, mult prea mare. Regretele cu care ajungi sa te confrunti mai tarziu (faptul ca ai pierdut multe momente si etape importante din viata) sunt, daca se poate spune asa, cea mai “fericita” consecinta, in ciuda faptului ca nu le mai poti recupera. Pentru ca se poate si mai rau… cred ca stii despre ce vorbesc. Cu toate ca n-a fost primul ori singurul caz tragic (cel putin patru in ultimul an), stirea ca o tanara a murit din cauza suprasolicitarii profesionale a socat o tara intreaga.

Adica orele pe care le petreci la birou iti aduc mai multi bani?! Nu, de cele mai multe ori ti-i asigura doar pe cei pe care i-ai castiga si avand un program normal. Doar ca volumul de munca este imens si e imposibil sa-ti faci datoria in 8, 10 sau 12 ore! Poti sa te opui? Ba bine ca nu, mai ales ca ultimul punct din fisa postului suna cam asa: “Se supune oricarei sarcini trasate de superiorul ierarhic.” Plus ca ti se lasa oricand de inteles ca nu esti de neinlocuit…

Exista companii in care atmosfera de lucru este greu de suportat: computerul este monitorizat (cu aparaturi care cuantifica, in functie de caz, volumul de munca depusa: ti se numara cuvintele, documentele realizate etc.), nu ai voie sa primesti mailuri personale, nu ai voie sa-ti tii telefonul personal deschis etc.

Unele dintre ele respecta programul de lucru de 8-9 ore, insa multe companii incearca sa rezolve un volum de munca mai mare cu resurse minime de personal. Si, eventual, pe bani putini! Esti fericita daca nu esti angajata unei astfel de firme.

Imi vine in minte un exemplu socant legat de “atasarea” de munca: acum cativa ani, cand s-a produs tragedia de la World Trade Center, dupa ce unul dintre turnuri a fost lovit de primul avion, angajatilor din turnul al doilea (lovit cateva minute mai tarziu) li s-a spus prin statie sa se intoarca la lucru. Multi au avut puterea sa ignore acel anunt si si-au salvat viata. Ceilalti au ramas sa faca ceea ce li se spusese: munca lor era mai importanta decat riscul la care se expuneau.

Cit de intimi suntem intr-o relatie?

De cand nevoia de intimitate ar fi o problema si de ce este ea cu precadere a tinerilor romani? Necesitatea unei apropieri intime este un lucru firesc atunci cand doi oameni se iubesc. Intimitate inseamna apropiere, dezvaluire, cunoastere si impartasire a tot ceea ce esti tu ca persoana. Si de ce, te vei intreba, tinerii romani au o problema cu toate acestea?Pentru a-ti da prilejul sa te apropii de cineva presupune sa ai un spatiu in care sa faci asta, un spatiu numai al tau, in care sa te manifesti asa cum esti. Sa ne uitam o clipa la animale in perioada de imperechere: si ele au un teritoriu al lor, bine delimitat, in care isi desfasoara ritualurile si consuma actul in sine. La fel si omul are nevoie de un loc pe care sa-l numeasca acasa si in care sa se poata apropia de persoana iubita.

Se poate foarte usor ridica problema daca intimitatea nu se poate crea si in spatii publice, prin intalniri, conversatii si saruturi sub clar de luna. Raspunsul este ca da, poati fi intim cu cineva, te poti simti intr-o profunda legatura cu persoana iubita si intr-o multime de oameni, care inceteaza astfel sa mai existe pentru voi. Intimitatea insa este un proces ce se desfasoara continuu si nu un produs, un rezultat. De aceea voi afirma ca cele de sus reprezinta inceputul perioadei de cunoastere si apropiere reciproca. Dar adevaratul sentiment intim se poate crea numai intr-un mediu propice si securizant, cum este o casa a voasta. Cunosti cu adevarat o persoana atunci cand o explorezi din toate punctele de vedere si o vezi intr-o postura naturala, atunci cand inceteaza sa mai pastreze aparentele din societate.Si cum a intrat in ecuatie variabila-casa s-a facut foarte usor legatura cu tinerii romani. Sunt cupluri tinere, care practic traiesc la limita subexistentei, deoarece prefera sa plateasca chirie pentru a sta impreuna, pentru a avea un loc al lor. Altii insa acumuleaza pe zi ce trece tot mai multe frustrari fie stand cu parintii si persoana iubita, fie programandu-si cu strictete fiecare intalnire intima, atunci cand parintii nu sunt acasa. Si atunci cand faci in fiecare seara dragoste dupa 10, adica dupa ce se culca parintii, intervine conceptul paradoxal de libertate controlata, care va duce suta la suta la disfuncii sexuale si probleme de cuplu. O veche zicala romaneasca spunea ca nu-ti poti face cuib in alt cuib si avea perfecta dreptate. O minunata pereche de indragostiti se poate dezvolta ca un cuplu atunci cand are prilejul sa se manifeste ca atare, cand pot avea o lume a lor in care sa invete sa se exprime reciproc. E trist sa auzi cazuri de perechi care sunt impreuna de mai bine de un an si nu au luat niciodata micul dejun impreuna sau nu stiu cum face celalalt curat in camera. Si voi face iar apel la intelepciunea populara prin afirmatia: cunosti cu adevarat o persoana in momentul cand locuiesti cu ea, cand ti se dezvaluie in totalitate, cu toate aspectele modului ei de viata. Personalitatea transpare si din modul in care iti arunci hainele cand intri in casa si dupa modul in care hotarasti sa-ti amenajezi interiorul. Dar cum ai putea sa afli toate astea despre iubitul tau atata timp cat nu aveti o casa a voastra, un loc comun in care sa va negociati pozitia si sa va adaptati unul la celalalt?