Oare de ce muncim? Initial, aceasta stradanie era menita a asigura un minimum de confort unui individ si familiei sale. In timp, s-a constatat ca omul ar putea face ceva care sa fie util si altora. Asa au aparut meseriile… Astazi insa, fenomenul a luat proportii epidemice: multi oameni au devenit sclavii propriei slujbe. De ce? Pentru ca trebuie sa-si castige existenta, pentru ca au obligatii financiare pe care nu le pot onora dintr-un venit mic, pentru ca vor sa se afirme, pentru ca un job cu un salariu bun e greu de gasit (si de pastrat!) sau pentru ca altceva nu mai stiu sa faca.

Pretul platit este, de cele mai multe ori, mult prea mare. Regretele cu care ajungi sa te confrunti mai tarziu (faptul ca ai pierdut multe momente si etape importante din viata) sunt, daca se poate spune asa, cea mai “fericita” consecinta, in ciuda faptului ca nu le mai poti recupera. Pentru ca se poate si mai rau… cred ca stii despre ce vorbesc. Cu toate ca n-a fost primul ori singurul caz tragic (cel putin patru in ultimul an), stirea ca o tanara a murit din cauza suprasolicitarii profesionale a socat o tara intreaga.

Adica orele pe care le petreci la birou iti aduc mai multi bani?! Nu, de cele mai multe ori ti-i asigura doar pe cei pe care i-ai castiga si avand un program normal. Doar ca volumul de munca este imens si e imposibil sa-ti faci datoria in 8, 10 sau 12 ore! Poti sa te opui? Ba bine ca nu, mai ales ca ultimul punct din fisa postului suna cam asa: “Se supune oricarei sarcini trasate de superiorul ierarhic.” Plus ca ti se lasa oricand de inteles ca nu esti de neinlocuit…

Exista companii in care atmosfera de lucru este greu de suportat: computerul este monitorizat (cu aparaturi care cuantifica, in functie de caz, volumul de munca depusa: ti se numara cuvintele, documentele realizate etc.), nu ai voie sa primesti mailuri personale, nu ai voie sa-ti tii telefonul personal deschis etc.

Unele dintre ele respecta programul de lucru de 8-9 ore, insa multe companii incearca sa rezolve un volum de munca mai mare cu resurse minime de personal. Si, eventual, pe bani putini! Esti fericita daca nu esti angajata unei astfel de firme.

Imi vine in minte un exemplu socant legat de “atasarea” de munca: acum cativa ani, cand s-a produs tragedia de la World Trade Center, dupa ce unul dintre turnuri a fost lovit de primul avion, angajatilor din turnul al doilea (lovit cateva minute mai tarziu) li s-a spus prin statie sa se intoarca la lucru. Multi au avut puterea sa ignore acel anunt si si-au salvat viata. Ceilalti au ramas sa faca ceea ce li se spusese: munca lor era mai importanta decat riscul la care se expuneau.