…si din toata galagia, nebunia si fierbinteala verii….acum e liniste…

E dimineata, si mi-i frig…mi-i frig doar la gindul ca e timpul sa ma dau jos din pat si sa infrunt ceea ce ma asteapta… Ma cutremur, inchid ochii si incerc sa adorm… In zadar, aceasta depresie tomnatica deja s-a infiltrat in sufletul meu, asemenea unui virus care ma deconecteaza continuu de la realitate, blocindu-mi eforturile de a lupta cu el… Deja nu mi-e frig, mi-e cald, caci gindul la ceea ce urmeaza ma sufoca, ma arde, ma mistuie… nu mi-e frig, dar mi-e frica… Si de cite ori imi spuneam ca cel mai fricos lucru este sa-ti fie frica de ceva! Caut forte neomenesti in mine si ma ridic, ma indrept spre fereastra. Oh, e dezgustator! Nici nu mai stiu e dimineata sau e seara… e pur si simplu teribil acest lucru, dar de fapt nici nu-mi pasa… Privesc in oglinda si vad gol, acesta este sufletul meu! Privesc in oglinda si vad ceata, acesta sunt ochii mei! Privesc in oglinda si vad negru, aceasta imi este inima! Imi ridic mina spre frunte si nu ma simt, am impresia ca am devenit o stafie, o imagine sumbra, o negura.. M-am imbolnavit! Eu sunt bolnava de Toamna!

Culorile toamnei. Cu toate ca am cazut in aceasta depresie tomnatica, inca mai sper… cu toate ca stiu ca nu mai este nici o scapare, inca mai sper! Toamna nu este un anotimp, nu! Toamna este o stare, o stare continua, care dureaza o vesnicie, de parca ar fi vrind sa demonstreze teoria infinitatii timpului. Ce amuzant, stiam ca toamna este un soi de matematician, care numara bobocii, scade frunzele, culege strugurii, inmulteste butoaiele cu vin, imparte merele si desparte perechile de indragostiti… dar, chiar sa ajunga toamna la asa o perfomanta, sa-mi demonstreze teoria infinitatii timpului… O, nu! Acest lucru este peste puterile mele…Si, apropo, toamna a reusit! Pentru mine timp acum nu mai exista, eu nu traiesc in timp, eu traiesc in depresie, dar depresia se numara nu in secunde si minute, ci in lacrimi…Printre lacrimi, incerc sa-mi gasesc forte pentru a infrunta toamna…

Cu lacrimile uscate pe obraz deschid usa casei. Un vint rau ma loveste in fata, dar m-a ranit pina in adincul sufletului. Ma doare, ma doare ca e toamna… Am pasit pragul casei si purced la drum. Acum sunt in cautarea luminii de la sfirsitul tunelului, caci da! toamna este un tunel rece, intunecos si egoist… Primul pas pe care l-am facut mi-a zdrobit creierul, am calcat pe o frunza moarta. A reusit sa o ucida! Sunetul fosnetului asurzitor al acesteia ma scoate din minti, este un sunet mort, un sunet totalmente tomnatic! Ma inspaimint . O exaltatie puternica de foi moarte s-a trezit in aer, iar pe deasupra mea, in cerul cenusiu si nemarginit, umblau niste nouri mari, intunecati, parind sa cada si sa turteasca tot orasul in caderea lor. Ciorile imi zboara pe deasupra capului, cintindu-mi parca cintece de toamna. Agonie!

Intorc privirea spre o trecatoare, pare grabita, dar foarte relaxata in acelasi timp, de parca ar avea tot timpul din lume. Pe chip reusesc sa-i citesc tristete, bucurie, incertitudine si gol. O privesc in ochi si ma vad pe mine, vad o speranta, vad lumina din capatul tunelului! Nu-mi vine sa cred! Imi adun fortele, facind un efort care ma epuizeaza de viata… o strig din urma: „Domnisoaro!”. Ea se intoarce, ma priveste profund si imi spune, fara ca sa o intreb nimic: „… si eu am trait toamna sufletului meu. Mi-am privit lacrimile argintii inundandu-mi sufletul si firele de zambet cazand vested. Am simtit vestejirea de gand si sunetul de dor. Am gustat reteta lipsei de plin si am cules singuratatea de mine. Am trait toamna sufletului si inca mai vine cateodata. Poate ca trece, poate ca ramane…dar e cea mai grea toamna si totodata cea mai trista. Vreau o toamna vesela ,cu ploi adevarate si frunze ruginii. Locuiesc in centrul orasului si programul de lucru si seara in fata calculatorului nu-mi permite a alerga dupa frumusetea naturii, dar, spre fericirea mea, nici nu-mi lasa toamna mea sa revina. Simt razele primaverii. Si totusi toamna adevarata e superba! Eu ma numesc Alexandra!” , si a plecat…

Am ramas o clipa locului si am incercat sa asimilez ecoul cuvintelor spuse de catre acea persoana sau naluca, nici nu mai stiu… Am privit in jur, frunzele imi cadeau deasupra, vintul rece imi zburda prin plete, aerul ma invalui, aerisindu-mi parca mintea de tot haul care era acolo. Am tras aer in piept, mi-am soptit cu un zimbet dureros cliseul “ totul va fi bine” si am urmat lumina…frumusetile toamnei

Nu mai stiu cine a fost Alexandra, dar stiu ca ea a fost mina care m-a salvat de la disparitie, disparitie propriu-zisa, disparitie de spirit, de sentiment, de gindire, disparitie de viata…